UN CHIP , CA O ICOANĂ
- lui MIRCEA MOTRICI -
Se va găsi vreodată cineva să spună că nu a auzit de Mircea Motrici, pâna în clipa în care să plece în ceruri ? Poate generatiile aduse pe lume după anul Domnului 2008 .
L-am cunoscut pe Mircea Motrici, în anul 2004; anul închinat lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, atunci când s-au împlinit 500 de ani de la trecera la cele veşnice a marelui Voievod. Eram invitată la Siret şi Suceava cu o expoziţie de grafică .La Siret , fiind Zilele Culturii Siretene printre invitaţii eciali ca ; Ion Popescu-Sireteanu, Ion Cozmei, Vasile Schipor, Ion Drăguşanul, Silvestru Pânzariu, Ion Grigore şi Lucia Grigore, Ion Bodnar , s-a aflat şi Mircea Motrici .
Mi-aduc aminte de vocabularul său cu sonorităţi bucovinene de parcă-ţi bucura sufletul cu muzicalitatea ei, cerându-şi voie să-mi ia un interviu în legătură cu ezpoziţia mea de grafică.
Generos cu inspiraţie bogată de cuvinte, iubitor de-a şti cât mai multe despre armoniile grafice ale lucrărilor mele, cu bună-credinţă şi sufletul deschis,a început să vorbească în grai bucovinean domol, de-ţi desfăta auzul. Înalt ca un brad, voios ca un copil, dăruit nu numai cu frumuseţe, mult talent, cu bunătate, dar şi cu o memorie fenomenală . De-l vedeai o singură dată-n viaţă, a doua oară îl recunoşteai aducându-ţi aminte de cuvintele sale grăite parcă de un călugăr cu duh profetic..
Aşa ne-am cunoscut personal, legându-se între noi, o prietenie şi mai strânsă după ce mi-a mărturisit în finalul discuţiei noastre, că şi dânsul scrie proză şi poezie. Este membrul al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iasi, şi acolo la acea atmosferă culturală, are cărţi la standul de carte, unde erau prezenţi şi ceilalţi invitaţi cu cărţile lor .
„ Aici m-am născut…şi de câte ori mi-am dorit să am timp să aştern slovă după slovă, despre Bucovina mea dragă, despre toate lăcaşurile sfinte ale acestui binecuvântat pământ, despre tradiţiile noastre pe care le-am cunoscut şi le-am văzut, despre oamenii locurilor; rodul tuturor popasurilor mele ca reporter „ mi s-a destăinuit Mircea Motrici .
Cuvintele sale despre Bucovina dragă, curgeau fără încetare.
„Pădurile de brazi cu aroma lor profundă în parfumul de cetină, şi narcisele crescute prin curţile gospodarilor, cu mirosul lor ales. Datinile din sărbători cu cântece frumoase şi straie parcă unice în această lume. „
Mircea Motrici a lăsat în lăsând în memoria mea, talentul unui mare povestitor.Tot ce spunea ,o făcea cu o mare tărie de suflet.
Mi-aduc aminte, de o altă expoziţie personală din octombrie 2005, deschisă la Complexul Muzeal Bucovina. Expoziţia s-a numit „Omagiu lui Enescu „ Prezent aici cu soţia sa Rozalia,s-a minunat de toate graficele în peniţă, dedicate marelui compozitor. La plecare mi-a spus; „mâine vă invit să mergeţi si dumneavoastră în localitatea Mitocul Dragomirnei , este o întâlnire între gospodarii satului Mitocul Dragomirnei cu nişte gospodari dintr-un sat din Ucraina, . Acestea sunt sate înfrăţite.
Trebuie să fiu prezent. Vor veni şi oameni de cultură, scriitori.
I-am răspuns că voi ajunge acolo, fiindcă cunosc zona deoarece Mănăstirea Dragomirna, este unloc,unde eu mă simt ca şi acasă.
Zi frumoasă la început de octombrie, pe timpul culesului viilor. Cu o masă îmbelşugată, întinsă în curtea primăriei din Mitocul Dragomirnei, sub umbra unor arbori umbroşi, oaspeţii unul şi unul, iar gazdele dispuse a face cinstea cuvenită, stimulând închinăciunile pentru sănătate şi pentru toată buna-sporire în familiile fiecăruia. Mi se părea ceva ieşit din comun nemaifiind prezentă la un asemenea eveniment . Iar în mijlocul comunei Mitocul -Dragomirnei, nu ajunsesem niciodată, fiindcă nu m-a interesat. Prezenţa mea acolo, era până la marginea comunei, la Mănăstirea Dragomirna.
Acolo, m-am simţit ca şi acasă , fiind alături de Mircea Motrici , şi alţi suceveni cunoscuti .
Din mijlocul Mitocului , puteai vedea toate împrejurimile sale, codrul înconjurat de verdeaţă prin spărturile căreia se întrezăreau locuri pitoreşti precum şi ruinele cetătii de apărare a lui Stefan cel Mare ( Cetatea de Scaun a Moldovei ), aducând aminte de vremurile şi timpurile apuse.
La acea masă îmbelşugată, unde limbile s-au dezlegat, au început să curgă poveste după poveste, însoţit de cântecul păsărilor şi şoatpta din freamătul pădurilor din împrejurime, lunecând printre luminişurile lor către o parte din stâncile şi zidurile cetăţii, cât şi o parte a codrului, ce mi se parea atat de mic fiindcă era aproape de graniţa. Tare m-am minunat de acea zi !
Aşa mi-am dat seama de adevărata sa omenie. Niciodată nu dorea să renunţe la bucuriile unei vieţi normale. Întotdeauna se afla în centrul artei sau alături de scriitori, să poată vorbi despre ei, despre opera lor .Pe lângă meseria de reporter, la care trebuia să dea informaţii exacte, Mircea Motrici, era şi scriitorul care prin harul său a scris despre mari slujitori ai bisericii ortodoxe române,el însuşi cu mare evlavie şi credinţă în Dumnezeu, strămoş a unui evlavios călugăr. Întotdeauna,cerceta, asculta şi vizita. Din toate acestea la un loc, geniul său fabrica literatură de specialitate.
În anul 2004, însuşi Preafericitul Părinte Teoctist- Patriarhul Bisericii Ortodoxe-Române scria ; „ Mă bucur că nepotul părintelui Arhimandrit Dionisie Udişteanu, este un distins mânuitor al ondeiului şi trăitor al sentimentului de readucere în actualitate, nu numai a persoanei cunoscută de mine, ci şi a operei scriitoriceşti şi a întregii activităţi a acestuia, atât de folositoare bisericii noastre. Pentru toate aceste restituiri, binecuvântăm osteneala autorului şi a iubitorilor de biserică, cei care prin scriierile lor sau prin alte fapte bune din artă,sunt adevăraţi ziditori de suflete .”
Astfel s-a născut pe rând cărţi, nenumărate cărţi de proză şi poezie. Despre uncheşul său, Arhimandritul Dionisie Udişteanu, care a slujit ultima parte a vieţii sale , la Sânta Mănăstire Slatina , mai sus de Fălticeni, mănăstire, în cimitirul căreia Preacuviosul părinte, îşi are somnul de veci.
Mircea Motrici, nu dădea sfaturi; nu-i plăcea să vorbească despre el, despre totă munca sa care cerea timp si renunţare la multe lucruri ; îi plăcea să vorbească şi să scrie cu mult drag despre alţii. Există în memoria mea atâtea amintiri frumoase despre acest om şi prieten adevărat, despre locurile unde l-am întâlnit şi hărnicia sufletului său.
De aceea, niciodată nu vreau să uit pentru că nu pot uita, imaginea acestui om, acestui suflet tulburător de credincios, bun la suflet, cu un spirit strălucitor în tot ceea ce făcut prin faptă şi prin gândurile sale.
Constanţa Abălaşei- Donosă
- FANUS NEAGU -
Început de aprilie. De dimineaţă răsăritul mi se părea că este translucid sau aproape opac. După două ore, o ploaie rece începu să potcovească cu picăturile-i mari de argint străzile Brăilei. Din fereastra casei, priveam cerul care mi se părea atât de tulbure. Parcă şi vedeam Dunărea dincolo de nori, dincolo de începutul lumii. Această ploaie este un răsărit la începutul dragostei fiindcă pe malul Dunării toate sălciile plângătoare sărută odată cu stropii ploii repezite, apa neliniştită şi neodihnită a ei. Sub viforul florilor de cireş, cearcănele vişinilor priveau în pământ la nămolul de deasupra inelelor de unde iarba începu să crească. Florile abia înflorite, primeau ropotul de stropi pe buze, aceştia, oxidându-le din culorile lor clare sau opalescente. Îmi reveni în memorie începutul lunii octombrie, anul 2000, când fusesem invitată la o şcoală din Braila ce urma în acea zi, să i se dea denumirea de „ Şcoala Generală Fănuş Neagu”. Am răspuns acestei invitaţii cu multă plăcere, ştiind că-l reîntâlnesc, pe lângă alte personalităţi culturale şi scriitori, pe marele maestru, care spunea de fiecare dată când revenea „ Nu-mi pot închipui că aş fi putut să mă nasc în altă parte. E greu să-mi imaginez că s-ar fi putut întâmpla pentru mine această nenorocire. Nu pot smulge niciodată din inima România şi locul din Câmpia Brăilei unde revin mereu pen- tru că nu se poate să nu văd Dunărea, seceta, iarba, durerea că vechimea se stinge şi că lumea se petrece pe drumuri pe care n-aş fi vrut să le cunosc. Vin la Brăila, la izvorul numelui meu tremură un fir de izmă şi o creangă de pelin. Dorm cu capul pe iarba dorului şi visez bucurii pe care nu le-am trăit. Vin de la Brăila şi dintr-un adevăr crispat; nu ştiu să mint.”
Brăila, Teatrul de Stat Maria Filotti, 2002, 5 aprilie. Sub stropii mari şi reci mulţi paşi alergau pierduţi prin bălţile din urma ploii, alergau adânci şi greoi, ca într-un ceremonial al singurătăţii, dincolo de tot ce este efemer, supus unei mari valori eterne, nepieritoare .
În anul 1932, la data de 5 aprilie într-un sat numit Gradiştea, din marginea judeţului Brăila, sat parcă uitat de Dumnezeu, precum ciulinii uscaţi şi ciufuliţi, bătuţi de arşiţă sau de seceta cumplită, pe o uliţă plină de colb argintiu şi pământ oxidat parcă din epoca fierului, culoarea nămolului atât de cromatic al ploilor din timpul primăverii sau toamnei, într-o casă a unei familii de ţărani gospodari Vasile şi Neaga, s-a născut Fănuş Neagu .
Până la terminarea şcolii în satul natal, pe timpul vacanţelor şi nu numai işi ajuta părinţii la mai toate treburile gospodăreşti; cărând cu cârca, prăşind pe câmp sau îngrijind de animale. Studiază la Liceele Militare din Câmpulung Muscel şi Iaşi. Învăţat cu sfânta libertate, precum păsările cerului, Fănuş Neagu urmează şi alte şcoli, fiindcă niciodată nu i-a plăcut viaţa militară, să tragă cu arma şi să ducă în spate, sarsanale cu muniţie. După terminarea liceului militar, Fănuş Neagu urmează nişte şcoli pedagogice din Bucureşti şi Galaţi, apoi termină filozofia la Universitatea din Bucureşti în anul 1957. După un an ca profesor suplinitor la Făurei, până în anul 1955, lucrează ca redactor la Scânteia Tineretului, Amfiteatru, Luceafărul , Fănuş Neagu , dedicându-se scrisului şi făcând acest lucru cu mult har, cum însuşi mărturiseşte; „ Scriu pentru că la optsprezeceani n-am găsit opiu. Pe la noi prin judeţul Brăila, nu se cultivă cînepă indiană .Atunci am început să mă joc cu verbele, să le împerechez şi să le adun, totdeauna altfel, şi-am văzut că pot să le fac să scapere. N-am ruinat nici un cuvânt .Nu sunt vinovat de moartea nici unei expresii. Mă pot alinia lângă orice om furios care este gata să strige; daţi-ne înapoi cuvintele frumoase (sunt mai mult de două sute,luaţi dicţionarul ! ) pe care l-aţi schilodit prin repetiţie, prin violenţă sau pur şi simplu le-ţi înecat „.
Invitat să colaboreze la multe reviste din ţară, posesor al multor premii obţinute de la Uniunii Scriitorilor din România, Fănuş Neagu a scris numeroase cărţi de proză. Într-una dintre ele, mărturisea cu aleasă nobleţe;” Limba romană este actul meu de naştere, eu sunt fiinţa sub măslinul ei care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea „.
Iată volumele domniei sale ;
Ningea în Bărăgan, 1959
Somnul de la amiază; povestiri,1960
Dincolo de nisipuri; povestiri, 1962
Cantonul părăsit; nuvele, 1964
Caii albi din oraşul Bucureşti, 1967
Vară buimacă; nuvele 1967
Îngerul a strigat; roman 1968
În văpaia lunii; nuvele , 1971
Casa care se leagănă; poveşti, 1971
Cronici de carnaval; cronici sportive, 1972
Frumoşii nebuni ai marilor oraşe; Fals tratat de iubire; roman, 1976
Cronici afurisite sau poeme cantate aiurea, 1977
Cartea cu prieteni;poeme răsărite-n iarbă; 1979
Insomnii de mătase; însemnări, 1981
Scoica de lemn- Echipa de zgomote; teatru, 1981
Pierdut în Balcania; Povestiri, 1982
Povestiri din drumul Brăilei; 1982
A doua carte cu prieteni; poeme răsărite-n iarbă, 1985
Întâmplări aiurea şi călătorii în oranj; Pagini despre fotbal, 1987
Scaunul singurătăţii; roman, 1987
Casa de la miezul nopţii; teatru, 1994
O corabie spre Bethleem; 1997
Zeul ploii; nuvele, 1997
Rapid nu opreşte în gările mici, 1999
Amantul marii doamne Dracula; roman, 2001
La umbra crailor de ghindă; Convorbiri cu Mihai Ispirescu, 2001
Asfinţit de Europă, răsărit de Asie, roman, 2004
Jurnal cu faţa ascunsă; jurnalul romanului Asfinţit de Europă,
Răsărit de Asie, 2004.
Punţi prăbuşite, 2003
Mergeam prin stropii mari de ploaie, ocolind băltoacele, gândind că este un eveniment cu rezonanţă de unicitate. În anul 1994, pe 12 aprilie când Fănuş Neagu a fost onorat acordându-i-se titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Brăila, aceleaşi însemn al naturii a fost – o ploaie , de parcă făcea parte din viaţa domniei-sale Şi tot spre acelaşi loc mă îndreptam- Teatrul de Stat Maria Filotti . Ajunsă la timp, înainte de începerea festivităţii admiram atmosfera sărbătorească dată de ghivece pline cu flori multicolore, ce-ţi copleşeau privirea. După discursul anumitor personalităţi din Brăila, la sfârşit a luat cuvântul Fănuş Neagu. Cu un discurs cu o muzicalitate aparte, plin de cuvinte ne-citite, remarcai atât de uşor – valoarea – elementul cel mai de preţ al talentului său oratoric.
Azi , 5 aprilie 2002, aceeaşi sală, aceeaşi scenă la fel de frumos amenajată cu oameni aleşi, pe măsura fiinţei sale . Brăila, mama lui Fănuş Neagu, îşi sărbătorea fiul la cea de-a 70 -a aniversare. Acolo sus pe scenă, la cei 70 de ani, cu ochii aproape umeziţi de lacrimile bucuriei, maestrul cuvintelor cu parfum de izmă şi aromă de iarbă coaptă, rostea cu o nostalgică emoţie;
„Eu vin din viaţa Dunării – decembrie şi ianuarie, înseamnă acolo dragoste, cântece, vin, speranţă si jurământ cu mâna arsă de credinţă pe micul potop verde al grâului semănat într-o strachină. De-atâtea ori, de-atâtea ori cînd vine primăvara şi întunericul nenoptatic al serilor ei, mă simt că sunt stuf, că sunt albastru, că sunt de salcie şi de plop şi de flacără besmetică din rodul Chiralinei „.
Nici nu a apucat să-şi termine micul său discurs de mulţumire, fiindcă sala arhiplină de participanţi s-a ridicat în picioare începând să-i cânte „ La multi ani „ , dăruindu-i apoi , zeci de buchete cu flori … Înconjurat de zeci de prieteni din Brăila, de mulţi scriitori veniţi special la acest eveniment, alături erau şi soţia sa, Stela Neagu, căreia îi stătea alături nelipsit, Margareta Labiş – sora poetului Nicolae Labiş, de poetul şi prozatorul Mircea Micu, care în această zi de sărbătoare şi-a lansat cartea închinată prietenului său „ Fănuş – frumosul nebun al marilor metafore „.
Şi cum generozitatea domnului Fănuş Neagu, a rămas aşa cum l-am cunoscut personal cu ani în urmă, a reuşit să remarce pe cei apropiaţi sufletului său, din lumea adunată, să cinstească şi să mulţu- mească din nou, pentru acest moment al regăsirii…Fiecare dintre prieteni, a primit în dar, această carte care i-a fost dedicată. La împlinirea celor 70 de ani ai lui Fănuş Neagu, am fost purtaţi de timp – ca de fiecare dată – să petrecem împreună, revenirea lui în oraşul cu salcâmi . Fănuş Neagu îşi dorea dintotdeauna să fie salcâm, să fie plop, să fie stuf. Salcămul, îşi are rădăcinile adânci şi puternice în pământul Brăilei .În această zi de 5 aprilie, 2002 , Fănuş Neagu a fost prezent ca un mare voievod la Brăila prin metaforele sale sublime ! Oferindu-mi cartea cu mult drag, mi-a scris următoarele;
„ Constanţa, întru slova artei ! „
Constanta Abalasei-Donosa,
Suflet răsfrânt în cuvin
Suflet răsfrânt în cuvin
- comentariu
la scriierile Laviniei Niculicea
Poezia Laviniei Niculicea, deşi uneori plină de timiditate, este poezia transmisă de un suflet singular prin trăirea stării nemărginite ce o apasă sufleteşte, nerealizând însă că acest lucru este infim pe lângă cealaltă jumătate a sufletului său deschis spre toate orizonturile demne - de care puţini semeni de-ai noştri ar mai fi demni în zilele de astăzi sa cultive: prietenie, dorinţă de cunoaştere, devotament pentru cuvântul credinţă cu tot ce speră de la această viaţă. De ce nu, grija pentru sănătatea şi existenţa unor probleme în viaţa celor din jurul său.
Atât în scriierile poetice cât şi cele de proză scurtă, Lavinia Niculicea, foloseşte limbajul sincerităţii expus în tumultul de cuvinte al vieţii creatoare, prin care ea însăşi tăinuieşte de multe ori cuvântul ; credinţă. Din toate versurile-i scrise, sub starea pe care o avem fiecare atunci când scriem, m-am oprit la următoarele evitând orice gest de indignare, când lucrurile pot fi privite altfel.
„Iisuse, în clipa grelei încercări,
O, ce mult aş vrea să te cobori.
S-alungi toţi norii întristării
Să-mi dai din cupa mântuirii.
Lacrimi ce tot mai mult dor
Să mi le ştergi cu mâna Ta , uşor. „
Cele două strategii ale scrisului ei; poezia şi proza se luminează reciproc, prin sinceritate. Fiecare poezie scrisă cere ceva; cum de altfel, fiecare proză scurtă, duce la aceiaşi legătură subterană a sufletului său.
De ce spun aceste lucruri ?
Fiindcă Lavinia Niculicea, prin toată durerea sufletului său de la incapacitatea de a fi în răndul celor ce merg sau aleargă,valoarea cuvântului scris, i-au dat mai degrabă împăcarea cu sine, ştiind că ceea ce face prin a scrie necontenit, este ceea ce-i face bine ca şi atunci când faci un tratament de şoc al sufletului, spre vindecare. Este ceea ce-i place să facă necondiţionat, ştiind că oamenii cu care intră în contact au suflete alese; unele destul de bine cultivate în aş expune cuvântul lor faţă de structura tematică şi valoarea scriierilor sale, indiferent cât de adânc sau de subtil îşi face cunoscută confesiunea de suflet .
………………………………………………………………………………..
„În sfârşit am primit vestea că tata are nevoie de intervenţie la inimă, că trebuie să i se implanteze un stern în arterele inimii. Este o procedură care este destul de costisitoare, fiindu-i vitală pentru supraveţuire. Mă rog la Dumnezeu, ca totul să decurgă bine, să-l pot îmbrăţişa din nou pe tata, să-i pot spune cât de mult înseamnă pentru mine ! Nu prea i-am spus verbal ce simt pentru el, pentru că am considerat că este mereu lângă mine şi poate simţi dragostea mea. Îmi este mai uşor să-mi exprim sentimentele în scris decât prin viu grai .
……………………………………………………………….........................
„ Lacrimi străpung tăcerea nopţii „
Acest şir de sentimente confesionale decurg de-a rândul în mai multe alte scrieri. Aş mai aminti ” Gânduri despre tata”sau „Reflecţii în prag de primăvară”
Cu aceiaşi sinceritate virgină până la desăvârşirea lacrimei cursă din ochii ei deschişi spre a privi lumina zilei, florile din grădina casei, sau zborul micilor viietăţi printre ramurile din crângurile abia înverzite. Lacrima ochilor ei care ştie să admire un trup frumos sugerându-i toate disponibilităţile de a se bucura; lacrimile ochilor ei care ştiu să vadă prin percepere şi să preţuiască în acelaşi timp, îi dă statutul demn de admirat .
Am aşternut aceste rânduri despre scrisul Laviniei, promis cândva, când starea sufletului meu nevăzută şi nesimţită de nimeni mă ducea ca o forţă cosmică spre misterul gândurilor negre, la preţuirea şi admiraţia celui care mă ignora cu o stare de extaz, eu plângând în urma cuvintelor unei prietene, care-l tot blestema.
Fără să ştie de acest inedit al meu, ea aşternându-şi toate tristeţile prin rândurile unui mesaj trimis pe e-mail, a avut o influenţă atât de directă asupra stării mele de moment - rar întâlnită - încât m-a redus la tăcere, la interiorizare mai profundă, la suferinţa mea pentru dragoste şi adevăr pentru un suflet de om.
Din acea clipă, am apropiat-o şi am simţit-o privindu-mi lacrimile şiroaie de milă. Toate aceste peregrinări s-au întâmplat înainte sau paote în ajun de Sf. Ierarh Nicolae. În fiecare zi vedeam în lumina ochilor mei, mesajul Laviniei, lămurindu-mă despre starea sănătăţii sale. Plângeam şi constatam cum defineşte ea viaţa, încercând cu orice preţ să bareze toate obstacolele.
Am învăţat ceva !
Iată respectul şi iubirea mea pentru sufletul Laviniei, într-un fel, suflet năpădit de dramatism; starea ei de sub semnul durerii, care puţini o înţeleg.
Şi când lacrimile-i curg, să ştie că din amarul lor, vor pleca valurile dulci ale iubirii .
Constanta Abălaşei-Donosă,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu